AROMA DE DRAG. POVESTI CU CONSTANTIN TZACA COJOCARU

Ioana Socaci: In primul rand e o bucurie si o onoare imensa sa va am drept interlocutor. Va multumesc pentru ca ati acceptat acest interviu. Si pentru a incepe de undeva am sa va marturisesc ca de cand ma stiu m-a pus in dificultate alegerea unui defect si a unei calitati personale care sa ma defineasca. Dar mi-a placut intotdeauna provocarea asa ca va provoc si eu pe dumneavoastra: Cum e Tzaca Cojocaru in extreme: al binelui si al raului?

Constantin (Tzaca) Cojocaru: Ai vorbit de defecte. Nu sunt un om complexat, dar cred ca am foarte multe defecte. Acum mai e o problema. Ca la o mai adanca privire aceste defecte sa devina si calitati, iar calitatile…hmm…trebuie sa le caut. Hai sa spunem asa

: in extrema buna sunt aiurit, poet, cu capul in nori. Toate lucrurile care ajung la mine, mi le apropii printr-o intuitie, as spune, desi cuvantul asta mi se pare strain. Nu ma consider un tip intuitiv. Totusi, care e calea  prin care lucrurile se apropie ? Ca nu este cea logica, rationala. S-ar putea intampla sa fie un cuvant foarte tare, pretios chiar, iubirea.

Deci in extrema buna ma simt capabil de iubire. Am o stare de iubire permanenta. Nu crestineasca. O iubire… Cum s-o numesc eu ?…Un cuvant curat : bovina. Asa, din aer…din senin.

Nici cand lucrez nu pot lucra altfel. Deci nu am in nici unul dintre lucrurile facute pe teatru, roluri …nu am intentii rationale. In general cand am avut intentii rationale lucrurile s-au desfasurat destul de sec. Destul de plat. Ideile in general, fara sclipiri, raman acolo. Intotdeauna e bine sa ai o obsesie buna. Obsesia pozitiva, obsesia buna. Ceva  care nu te paraseste nicio clipa din momentul in care s-a instalat si ceva pe care tu nu pompezi in intentie cu ganduri de genul “aoleu, sa nu uit de chestia aia “ sau “iar nu m-am gandit la rol” Nu!  Pentru ca acea obsesie buna nu poate da rezultate decat prin uitare. Uit de ea, dar ea lucreaza acolo, in mine.

Exista probabil inauntru niste lucratori, mici, ageri, foarte vioi si pe care daca ii las in pace si nu-i bat la cap toata ziua cu bombanelile mele…pentru ca ce am eu sa le spun? Ei stiu ce au de facut … duc intr-o zi la aparitia “sclipirii". Sclipirea nu e rationala. De unde vine? Din drag de. Ca nu gasesc o alta explicatie. Din drag de. Ma refer in special la teatru. Pentru ca aici sunt problemele mari ale vietii mele. Pentru ca restul a curs de la sine si eu n-a trebuit sa intervin si de cate ori am intervenit, n-a iesit bine…viata trebuie lasata sa curga. 

Dragul, iubirea de...De exemplu un rol care la inceput mi s-a parut uracios, fara prea multa chemare catre mine  sau un context nu tocmai fericit, cum ar fi ca se poate intampla sa  lucrez cu un regizor care ori sta el in sala si da indicatii, ori e gulerul de la blana lui daca e iarna, e acelasi lucru. Pentru ca nu spune nimic chiar daca ar vorbi tot timpul. In ambele cazuri, singura iesire din situatie e dragul de ce fac, de rol. Bucuria de a exista acolo si care vine din iubire, din drag . Iubirea tot bovina e, dragul tot bovin e. Cand zic bovin pare ca injur ceva. Nu! E ca manifestarea de fond, ca sunetul de fond al Universului. Bazaitul ala de fond care incepe de la Big Bang. Bazaitul ala e ceva bucuros. Ei, si din asta ajung incetul cu incetul sa iubesc ceea ce fac, sa mi se para frumos ceea ce mi s-a parut urat, sa mi se para interesant ceea ce nu mi s-a parut interesant, din iubire. Si intr-o zi sclipeste, sare capacelul si iese ceva care nu tine de logica.

“Sclipirea” mi s-a intamplat in general in bucatarie. Eu in bucatarie, cand stau asa seara, devin destept. Pe mine m-a ajutat intotdeauna faptul ca garnitura de la robinet nu era niciodata bine reparata si ascultam cum curge apa: pic, pic, pic… si chestia asta crea o atmosfera de curgere lenta a timpului… marcheaza timpul senzatiilor, al starilor…timpul dinauntru… nu din cap…timpul din tine…Deci asta ar fi…intr-o extrema: iubirea.

Spuneam ca am foarte multe defecte. Pana si asta e un defect. Cel pe care l-am exprimat in extrema buna. Ei, pe partea cealalta cred ca este o doza, nu uriasa, dar solida de egoism. Ca e din nascare, ca vine din meserie, nu stiu. Ca fiind din nascare s-a transferat foarte bine in meserie in timp, ca s-a imbracat in haina meseriei cum ar veni si atunci  e acelasi egoism, nu e altul. Poate ca asta m-a trimis pe scena. Chestia aia pe care o fac numai eu.

 Desi la partea de plus, alaturi de iubirea bovina as alatura si generozitatea necugetata, care tot defect e, dar e acolo sus. Ei, dincoace, jos, langa egoism as alatura si aceasta generozitate necugetata, dar care nu are nici o legatura cu egoismul pentru ca ea se manifesta paralel. Nu-mi rezolv eu faptul ca sunt egoist printr-un gest de generozitate. Este in paralel toata chestia asta. E o pendulare, o balansare intre ele.

Ce as mai adauga acolo jos: uit ingrozitor de repede. La mine, uitarea functioneaza intr-un mod surprinzator, stupefiant pentru ca lucreaza la a sublima  cu totul, in calitate, ceea ce am stiut precis. Uit cu mintea si las sa lucreze memoria cealalta. Memoria afectiva. Poate din cauza asta nu am ureche muzicala. Pentru ca nu pot relua aceeasi nota, nici de la tine, nici de la mine, nici de maine. Am cantat pe scena. Dar dupa exercitii si repetitii cu mine insumi …atroce. Zile in sir, saptamani in sir, 3 ore pe zi. Auzind aceeasi melodie, ceea ce pe altul il tampeste, pe mine ma destepta. Si izbuteam s-o cant in cadrul spectacolului. E adevarat, nu atacand-o ca un cantaret pentru ca atunci lupta ar fi fost total nedreapta in defavoarea mea. Nu ca un cantaret. Atacand-o ca un actor. Ce inseamna teatrul in raport cu cantecul meu? Care e actoria pe care o cere defectul asta? Inseamna ca tot ce inseamna defect in cantec devine sugestie pe scena. Devine comunicare, idee comunicata.

Asa s-a intamplat in “Povestiri despre nebunia noastra cea de toate zilele“ pusa de Afrim la Piatra Neamt. Acolo timpul nu mai trecea si se oprea in loc din cauza ca  personajele acestui spectacol isi traiau estetica vietii lor in neputinta si cantecul devenea derizoriu din neputinta de a trai, de a simti. Cantecul acolo se plia actoriceste. Nu era nevoie de prea multa voce ca sa-l canti.

Si la fel, intr-un alt spectacol, interpretand o melodie a lui Marlene Dietrich. Situatia era a uitarii. In care raman doar ramasite de cantec si asta devenea iar actoriceste, dramatic. Nu era vorba sa cant eu ca Marlene Dietrich.

Si asa ajungem la concluzia ca nu sunt eu mai special…  mi-e greu sa spun …pentru ca sunt situatii in care cea mai mare calitate devine defect si  cel mai mare defect devine calitate. Am calitati riscante si defecte bune. Este un soi de inter relatie intre toate lucrurile astea.

I.S: V-ati definit ca fiind “povestitor la gura semineului”, identitate perfect acceptata de toti cei  ce va cunosc. Care e povestea acestei metafore?

CC: Pai chestia cu “gura semineului “am trait-o in mod real, deci nu e doar o metafora. Eram in Franta, lucrasem la Pescarusul, prima oara cand am lucrat Pescarusul; imi placea ce faceam, am ajuns sa constat ca e bine. Ajunsesem la o emotie buna, aveam emotia locului in care ajungea personajul. Pariul era corect. Spectacolul a iesit, s-a jucat si a fost apreciat foarte mult.

Ei, si in acest context, intr-o seara, un  nobil, care era sotul cuiva care avea legatura cu societatea de teatru care facea Pescarusul,  domnul Pierre Saint Claude, ne-a invitat la conacul dumnealui. Conac clasic. Ala pe care il stim. Casa inalta, cu etaj, mare…din piatra; un living superb din care plecau toate scarile in toate locurile si un semineu in care ardeau butuci. Fiind iarna, ca asta se intampla in decembrie, bine inteles ca ne-am lasat bocancii la usa si am pasit in ciorapi pe acel parchet superb si ne-am asezat langa semineu sa ne mai incalzim putin. Am vorbit de una, de alta, eram foarte relaxati, era foarte placuta discutia, si un vinisor facut de el, de pe domeniul lui si la un moment dat, nu stiu cum a venit discutia despre limba romana. Cum suna limba romana? Ce e limba romana? Ce limba e limba romana si daca are vreo legatura cu limba franceza, legatura pe care o stabileam mereu si le-o comunicam si spuneam ca bunica spunea “botina” la gheata, deci vine din franceza si multe alte exemple de influente. ”La urma urmei toate neologismele din limba romana venite din Franta pe care eu le folosesc” le spuneam eu,  “dumneavoastra spuneti ca sunt cuvinte de la Academie pentru ca intre timp si-au mutat sensul” . Si atunci m-am gandit si i-am intrebat daca vor sa asculte in limba romana niste versuri ale celui mai mare poet roman care se numeste Mihai Eminescu si a caror muzicalitate ma ajuta in demersul meu de a le arata ce insemna limba romana. Si folosita extraordinar, dar metrica era foarte importanta, pentru ca francezilor le plac monoloagele. Si am spus partea bataliei din Scrisoarea III, de la “ si abia pleca batranul…” cu tot cu scrisoarea tanarului fiu de domn si care se termina cu “ si multumesc lui Hristos, te sarut Doamna frumos “ . Numai ca, mi s-a parut aiurea sa ma ridic de acolo de la semineu si sa ma produc, deci sa pun in valoare momentul. Ce moment? Ca le spun o poezie in limba romana cand ei habar n-au de limba romana ? Ei, si afla ca stand in fund, intr-un cot, langa semineu am spus toata poezia, caci scoala de teatru am facut si diafragma mi-e buna si volumul la fel, si-am spus toata poezia in forta, bine mersi. La care, la sfarsit , Pierre a zis: “eu nu stiu limba romana, dar te admir! Caci din aceasta pozitie nici un cantaret n-ar fi putut canta. Are nevoie de volum “. Eu i-am spus ca ma folosesc de volum ca sa fac teatru nu ca sa cant…Stand toata seara aia la gura semineului, mi-a ramas…n-am mai stat in fata altui semineu decat din asta din plastic, cu becuri inauntru. Si mi-a ramas. Nu pare important, ei bine, dar semineul ala mi-a ramas ! M-am intors din nou vara, Pierre ne-a invitat din nou, dar nu mai ardeau butucii in semineu…atunci, ala a fost momentul! Si de cate ori sunt intrebat despre ce spun, povesti, povestiri, dialoguri, tot ce am in  mine, ma vad la semineul lui Pierre!

I.S.: Semineul lui Pierre ma inspira si pe mine. Caci  suntem in perioada sarbatorilor de iarna si asta imi inspira povesti la gura sobei, cu vin fiert si stelute de zapada la fereastra. Aveti o poveste de Craciun?

C.C.: O poveste speciala de Craciun, nu ! Dar legata de sarbatori….Prima data am fost cu colindul, cu uratul pe la 4 ani, cam asa…Asta se intampla in Saveni,  Botosani, la bunicii mei! Stateam cu totii acolo, bunicii, parintii mei si noi, fratii. Si  Saveniul fiind populat cu foarte multi evrei, toti prietenii mei buni erau evrei. Aveam vreo 7 prieteni buni, da’ buni, evrei, pe la 6 ani sa zic, si aveam un singur prieten roman, Iluta de vis-à-vis. Iluta Stefan, care s-a facut tractorist si inca unul foarte bun. Ei, si noi eram impreuna, toti 8. Iluta mai venea, nu mai venea, dar noi toti ceilalti 8 eram continuu impreuna. Ma duceam la ei, beam cafeaua cu lapte de dimineata si cu painea prajita ca sa dau exemplu bun prietenului meu care nu voia sa manance dimineata. Si maica’sa imi punea si mie si imi tot spunea “nu se vede fundu’, nu se vede fundu’ “ adica pana la capat trebuia baut laptele.

Si normal ca, fiind tot timpul impreuna, cum venea Craciunul, noi toti 8 plecam cu colindul. Mai, ceea ce trezea o bulversare printre oamenii de acolo, printre tarani si veneau femeile la bunica si spuneu “Vai di mine Catinca, acuma si evreii imbla cu colinda?“ Dar noi n-aveam nici o treaba! Mie asta mi se pare minunat! Daca exista vreodata ideea de ecumenicitate intre religii! Nu neaparat intre ortodocsi si catolici, ci intre toate religiile ! Exista un fir comun ! Sunt diferente uriase, dar exista un fir comun ! Ei, prietenii mei, veneau pe firisorul ala comun si cantam impreuna  bucuria ca astazi s-a nascut Cristos! Era nasterea unui copil, nu era o bucurie politica, religioasa. Era bucuria pur si simplu! Un turc, daca trece pe drum si-i place melodia, canta si el! E un cantec! Care-i problema? Apropierea se face pe sensibilitate, pe iubire…nu pe politica religioasa!

I.S: Sa ramanem la povesti, pentru ca asta e tema intalnirii noastre. Aveti o poveste preferata?

C.C.: Am doua povesti care, dupa mine, sunt capitale. Una o stiam din facultate si am reintalnit-o in mod cu totul intamplator si ciudat in textul de la rolul pentru care am dat proba pentru un film, in Franta. Si povestea e cam asa: intr-o rezerva de spital stau doi bolnavi. Unul, foarte grav bolnav sta langa usa salonului, iar celalalt are patul langa fereastra si e mai putin bolnav, se mai poate ridica si privi pe fereastra. Cel de la usa il intreaba mereu ce vede pe fereastra. Are nevoie sa ramana in contact cu lumea, cu cerul, cu ceva. Iar cel din fata ferestrei ii descrie cu lux de amanunte tot ce vede. Cerul, stelele, luminile din curtea spitalului, surorile care umbla prin ploaie doar in bluza si bluzele se muleaza pe ele si e o imagine extraordinar de frumoasa, de puternica, copii care inoata in apa fluviului care nu e foarte departe de spital si–i vede cum sar, cum se balacesc fara grija si asa mai departe. Si tot povestindu-i ce vede pe geam, bolnavul de la fereastra se insanatoseste si paraseste spitalul. Cand vin oamenii spitalului sa aranjeze patul, cel de la usa ii roaga, daca tot s-a eliberat patul de la fereastra, sa-l mute pe el acolo. Si ei l-au luat si l-au mutat la fereastra. Si el s-a ridicat cu foarte mare greutate si s-a uitat pe fereastra. Si-n fata ferestrei era un zid. Negru si vechi.

Si mai am una, legata de speranta, pe care am citit-o eu, cu ochii mei, scrisa de Francisc Munteanu. Povestirea e cam asa: intr-un lagar de concentrare din Germania, se aflau evrei. Si, printre ei, un tanar de 15-16 ani, pentru care toata suflarea din lagar, pune mana de la mana, creaza diversiuni, pentru ca acest tanar sa nu aiba un sfarsit nedrept si sa evadeze. Inainte de a se pregati actiunea de evadare, vine un batran la el, la copil, cu o bucata de paine invelita intr-o naframa. Si-i spune asa: “E o bucata de paine uscata. N-ai voie sa te atingi de ea. O sa-ti fie foame. Drumul din Germania pana in Romania, unde trebuia sa ajunga, e lung. Daca vei manca aceasta felie de paine, nu vei mai avea nimic. Nici o rezerva de speranta. Deci incearca sa te descurci fara ea. Dar daca vreodata si vreodata nu se va mai putea, poti s-o mananci, dar sa stii ca nu mai ai nimic apoi. Ni-mic. Se organizeaza ei, diversiunea prinde si baiatul izbuteste sa evadeze. Drumul catre tara a fost apoi numai prin paduri de unde manca radacini, tinand cu sfintenia la bucata lui uscata de paine. Nu intra in localitati, se descurca fara sa cunoasca oameni. Si a izbutit. Dumnezeu l-a ajutat si a izbutit. Si a ajuns, in sfarsit, la Oradea, intr-o familie de evrei care il astepta. Ajuns printre oameni s-a imbaiat in sfarsit, a primit haine curate si i s-a dat de mancare. La inceput putin, pentru ca nu mancase mult timp decat frunze si radacini din padure. Si cand i s-a pus mancarea in fata si-a adus aminte  de bucata lui de paine. Si a zis “nu-mi dati paine ! Voi manca bucata mea care m-a tinut pana aici. De cate ori n-am zis acum mananc! Nu inca! Si asta imi dadea putere! “Si desface naframa si inauntru gaseste o scandura mica…o scandurica si nicidecum o felie de paine.

I.S.: Imprastiati cu multa generozitate spiritual dumneavoastra tanar si bucuria. Care e secretul acestei bucurii molipsitoare ? Cu ce se alimenteaza ea?

C.C.: Aceasta bucurie e o chestie pe care o simt. Se alimenteaza cu ce vad. Cu ce mi se intampla. Nu mi se intampla tot timpul lucruri bune. Mai sunt si lucruri nu prea placute. Dar si ele, nu stiu cum, pana la urma…alea cele mai neplacute au un soi de traseu sinuos pana cand nimeresc, dar tot pe fundalul ala de bucurie ajung. Si se exorcizeaza intr-un fel, nu stiu, nu-mi dau seama. Deci nu stiu de unde ma alimentez. Din drag. Hai, ca revin la chestia asta. Din drag. Hai sa spunem din drag.

Da, dar egoismul ala de a ma afla in fata lumii si de a spune in vazul lumii  are o samanta actoriceasca in el. Necesitatea de a fi vazut si de a spune eu nu se leaga in primul rand cu aceasta generozitate de a comunica. Exista o doza de egoism, dar nu stiu cum s-o numesc ca parca nu e sigura. Parca ar fi asa: daca simt ceva si pot sa spun, n-am cum sa tac. Ceva nu-mi da voie sa tac. Daca simt ceva bine. A tacea inseamna…nu e ca o lasitate …e ceva rau. Si atunci, de fiecare data cand simt ceva…zic. Exista un sistem de aparare insa. Pe pagina de Facebook, de exemplu, scriu de multe ori in versuri. Exista un sistem de aparare ca sa nu spun ceea ce simt chiar in amanunt…pentru ca la un moment dat devii vulnerabil. Deci pe la trei sferturi, cateodata, o cotesc intr-o rima. Dar care exprima acelasi lucru, la urma urmei. De unde? Pai tot din drag! 

I.S.: Ati numit Teatrul Tineretului de la Piatra Neamt scoala dumneavoastra de teatru. Imi spuneti o poveste de la Piatra?  

C.C.: Piatra are foarte multe povesti. Dar pentru ca trebuie sa aleg doar una, hai ca o iau pe cea mai placuta.

Am ajuns la Piatra Neamt dupa ce am facut 6 luni de armata. Am ajuns in februarie 1967 si aveam un statut foarte comod, care-mi aducea multumire. De ce? Pentru ca eu am facut armata la Radna, langa Arad si tot Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, trecand prin apropiere, avand spectacol la Arad care era la vreo 20 de km, au facut o bolta pe la garnizoana, pe acolo, la scoala de ofiteri de rezerva unde eu eram elev si au venit sa ma vada. Iti dai seama ca este extraordinar sa vezi ca in fata portii regimentului se opreste o masina cu decoruri, cu echipament de teatru si coboara de acolo actorii si zic “e aici Cojocaru Constantin? “ “Da. E acolo.Vino ma la poarta ca te cheama unu’. Si-i vad pe toti. Vine teatrul la tine, stii? E o chestie extraordinara. Cam asta era starea in care am ajuns la Piatra Neamt. Erau niste repetitii in care maestrul Ion Cojar lucra cu “Afara-i vopsit gardu’, inauntru-i leopardu” si-l mai aranja nitel bagand niste replici in limba germana pentru ca spectacolul participa la Festivalul de teatru pentru copii si tineri de la Nurenberg. In 1967 era asta, in martie. Iar actiunea era prilejuita de faptul ca, cu putin timp inainte se redeschisese in sfarsit Ambasada Romaniei in Germania, dupa razboi. Si era un eveniment, iar Teatrul Tineretului din Piatra Neamt fiind atunci in voga a fost ales sa mearga acolo.

Eu m-am dus la repetitia aia si  m-am asezat in fundul salii sa-i vad si eu pe colegii mei…si ce se intampla, ce fac. La un moment dat, Cojar se intoarce si zice “Da’ pustiu’ asta din fundu’ salii cine e ? “La care colegii din scena s-au prins ca vorbea de mine si au zis “Pai, asta e Tzaca, e Tzaca Cojocaru care e colegul nostru. E proaspat repartizat aici." Nu-ti spun ca aveam 21 de ani si paream de 12. Da’ nu mint, asa era. Si Cojar spune in momentul ala “Pai, cum adica? Toata trupa pleaca in turneu si asta micu’ ramane singur aici? Ia urca pe scena!“ Si urc pe scena, imi da un rol, unul dintre cei trei copii rai…atat aveam. Ah, mai eram un arbitru de box, dar asta n-avea replici. Deci eram unul dintre cei trei copii rai si cantam “Suntem rai, rai, rai rai rai/ In afara de batai/ Nu cunoastem alte cai/ Noi ne batem dai si dai.” Atat. Pe un dans…Astfel incat, ajungand la Piatra Neamt, primul meu rol ca  profesionist pe scena, s-a petrecut la Nurenberg. Ca debut. Si asta e o amintire foarte placuta.

I.S.: Am tot vorbit de bucurie, de iubire si totusi…ce-l intristeaza pe Tzaca Cojocaru ?

C.C.: Pfuuu! Stii ce ma intristeaza? Inutilitatea. Lucrurile facute in gol. Neputinta noastra, daca e sa ma refer concret, a noastra de aici, a bucurestenilor, a romanilor, de a face ceva consistent, cu sens. Fac, foarte putini, iar cand fac, in general, este naclait cu atata zadarnicie si inutilitate ca-si pierde sensul. Totul pare o pedalare continua in gol si asta ma deprima, ma dezarmeaza. Iar la mine, deprimarea e rea pentru ca stii, panza aia de bucurie de care povesteam ca se afla undeva dedesubt e foarte vulnerabila, cel putin pentru moment, la lucruri din astea insolubile. Deci daca sunt trist sau ma socheaza ceva bucuria aia face o exorcizare undeva si vezi  matale ca lucrurile se rezolva…Dar, cand e vorba de ceva fundamental si insolubil lucrurile se schimba. De-asta zadarnicia, lucrul facut paralel cu realitatea, fal-si-fi-ca-rea realitatii care da in gol, ei asta ma deprima.

I.S.: Teatrul Odeon a serbat de curand 100 de ani. Cati din ei i-ati petrecut impreuna? Imi spuneti si o poveste de la Odeon?

C.C.: Sunt destui…Pentru ca am venit in 1975 si am dat concurs la Giulesti, actualul Odeon. Deci sunt 36 de ani din suta asta. Pai, hai sa-ti spun pe scurt, intreaga poveste. Mi se pare mai bine decat o poveste punctuala. Poate cuprinde mai mult.

La Piatra Neamt am jucat toate rolurile importante de tineri si pusti: Romeo, Harap Alb, Harry Philton in Zigger-Zaggar, iarasi un rol foarte bun, Laonic…uitasem, in Cronica personala a lui Laonic, deci roluri importante. Si aveam un anumit statut de recunoastere. Plecasem deja de vreo doi ani de la Piatra Neamt cand secretarul literar de acolo, Paul Findrihan, mi-a zis “uite ai plecat de 2 ani si la fiecare inceput de stagiune inca ma gandesc ce-ai juca daca ai fi in Piatra”. Intelegi?

Mai, si ajung la Bucuresti. Si la Giulesti, timp de 15 ani…cin-spre-ze-ce ani… Pentru unii exista 15 ani de temnita grea, 15 ani de ocna si la mine au fost 15 de ani de nimic. In ce sens? Comparativ cu rolurile pe care le jucam la Piatra, aici n-am jucat decat franturi populare: “Comedie cu olteni”, “Comedie fara titlu”, “Cu oltencele nu-i de glumit”. Spectacole populare pentru un public care manca seminte in sala. Spectacole care sigur ca produceau o uriasa bucurie publicului. Dar eu veneam de la Romeo, de la Shakespeare, de la Harap Alb si nu jucasem deloc comedie pana atunci. Rolurile mele fusesera de baieti sensibili si seriosi la Piatra…si in momentul ala s-a schimbat tot. Nimic din ce-a fost nu mai era. Si  am jucat toate rolisoarele…Asta m-a obligat sa plec de la tinerii aceia, de la eroii in devenire (pentru ca eroi adevarati n-am cum sa joc pentru ca asta-i carura mea si gabaritul meu… departe de ei…nu puteam atunci, de fapt) si sa trec exact in partea opusa, extrapolata total, trebuind sa fac comedie, ca sa rada lumea din sala, ca de asta veneau la Giulesti si rolurile acelea sa aiba o noima daca tot le fac. Sa spuna ceva, sa nu fie in gol.

Si vreau sa-ti spun ca primii 10 ani au fost 10 ani, hai sa-i pot numi, de chin. Si cel mai important era, drumul seara, de dupa spectacol sau de la repetitie spre casa. Pe care de multe ori renuntam sa-l mai fac cu tramvaiul si ma duceam pe jos, repetand. Ca sa zic asa, culmea acestei perioade a fost un bonus extraordinar, in Zamolxe, pe care l-a pus Dinu Cernescu, unde jucam ciobanul lunatec. Care n-avea decat doua scene practice si cateva vorbe. Dar era o ciudatenie de personaj. Care era marcat de luna, care vorbea cu luna, care era cu totul altceva, ceva straniu. Si nu sarea capacelul la stranietatea asta, la un adevar atat de simplu, pentru ca in general toti oamenii care mesteca fel de fel de adevaruri, le mai complica, nu pot sa le dezghioace pana la miezul lor adevarat, pe cand acest cioban lunatec numai miez era. Era de o simplitate, ceva extraordinar. Ei, si mergand pe drum spre casa, iarna, pe zapada, intalneam caini, ca si atunci erau multi caini pe strada in Bucuresti si, acum o sa razi de mine, dar asta faceam, intr-un soi de…nu, nu eram disperat…aveam nevoie de un control si de vreo doua ori le-am spus cainilor vorbele din Zamolxe. Nu stiu cat ma ascultau, dar in orice caz nu m-au latrat, ceea ce era foarte important !

Deci asta am facut foarte multa vreme. De asta eu cand vorbesc de obsesia buna stiu ceva de la mine, care nu se aplica la altu’. De aceea raman numai in plan teoretic sa zic. Dar eu am probat-o intr-un fel. Dupa care, incepand din ’84-’85 a devenit din ce in ce mai greu. Teatrul trebuia sa se autofinanteze, nu erau conditii de tipul asta, ma duceam sa fac pe Mos Gerila, ca sa-mi puna norme, sa-mi iau leafa intreaga. Devenise foarte rau, piesele cadeau din ce in ce mai mult, regizorii se schimbau si...a fost foarte greu. Astfel ca in 1990 renuntasem la tot. Mai, gata ! Ies din teatru! Asta e! Exista si in natura fenomenul acesta. Vezi in muntii Apuseni. Vine raul frumusel si dispare intr-un sorb, din peisaj. Aaa, se duce pe dedesubt si face pestera de calcar, nu stiu ce…dar dispare. Ei, la mine pana aici a fost si acum se duce in nisip. Asta e! Ei, si faptul ca a aparut Alexander Hausvater din Canada, cu o energie debordanta, vrand sa faca uriase spectacole, sa plezneasca teatrul romanesc cu cele mai bune spectacole, intalnirea cu el m-a deturnat.

Si din 1990 de la…”Au pus catuse florilor” in care am incercat sa intru in distributie, dar n-am izbutit…dar am intrat pana la urma in “La tiganci” si de acolo, din “La tiganci”, si apoi cu spectacolele lui Dragos Galgotiu  (un regizor special, la care tin foarte mult) din acea perioada, care erau foarte interesante…”Lulu”, chiar cu nominalizare de regie la UNITER, s-a schimbat tot. Si glumeam si spuneam “Mai, bine ca n-am murit. Pentru ca din ’75 pana in ’90 puteam foarte bine sa mor, nu sa mor fizic, ci sa dispar, sa nu mai contez. Bine ca n-am murit, bine ca m-au ascultat cainii aia, bine ca  am ajuns sa iubesc toate rolurile alea mici  ca sa pot sa le fac. Mi-erau dragi toti astia care erau niste natangi…pentru ca, comicul e comic si rade lumea pentru ca are ceva natang in el. Daca este destept si vine de la Academie nu rade nimeni. Si toata dragostea asta pentru genul asta de personaje m-a tinut in viata. Astfel ca am putut spune ceva in ’93. Adica Hausvater era chiar neasteptat. Chiar a venit cu un suflu ultra nou. Metoda lui, tot ce a facut ca spectacol in perioada aia. Si chestia asta "m-a revenit".  Apoi, dupa vreo 4 ani, am simtit nevoia sa fiu liber, sa nu mai fiu angajat nicaieri. Si de atunci lucrurile au crescut extraordinat an de an, aiuritor. L-a inceput m-am mirat “Doamne, sa merg mai incet. Sa nu stric ceva, sa nu tulbur ceva, ce mi se intampla trebuie totusi ingrijit”, dar dupa aia am ajuns la concluzia ca toate lucrurile astea au venit din cauza acelor 15 ani de penitenta. De condamnare la ocna artistica.

I.S.: Ma gandesc ca dincolo de faptul ca spune o poveste, fiecare spectacol are povestea lui. Imi spuneti povestea unui spectacol ? A unui rol ?

C.C.: Eram in vacanta la Piatra Neamt, intr-o vara, la bunul meu prieten Corneliu Dan Borcia si planuiam sa mergem pe undeva pe Valea Bistricioarei la un gratar, frumos, sa ne rupem in natura. Si suna telefonul si la telefon directorul teatrului din Piatra Neamt, Liviu Timus care ma intreaba “Tzaca, esti liber? “ “Da” zic. “Sunt in concediu”. “Aaaa, foarte bine. Avem nevoie de tine”. “De ce?” “Pai, uite, a plecat un actor cu totul din distributie, nu mai vrea sa se intoarca, am facut toate demersurile posibile si a ramas un rol descoperit. Repetam “Povestiri despre nebunia noastra cea de toate zilele” si e pacat ca spectacolul sa fie torpilat in acest fel.”

Imi iau toate masurile deontologice: “Intru cu o singura conditie. Sa nu fie pedepsit colegul respectiv, daca intr-adevar situatia e asa vreau sa mi se certifice. Sa nu fie o manevra prin care un actor este inlaturat pentru ca in cazul asta nu pot sa intru”. In sfarsit, am toate asigurarile ca asa e, ca nu e nimic ascuns si intru. Intru cam la o luna de la inceputul repetitiilor. Lucru care de altfel mi se intampla frecvent. Pentru ca niciodata la  marile spectacole n-am fost  de la inceput in rolul respectiv. Revenind deci, ei repetasera deja…eu am prins practic ultimele trei saptamani. Asta se intampla acum vreo 4 ani. In 2007 , vara. Eu aveam 62 de ani. Ce rol era? Trebuia sa joc rolul unuia de 35 de ani, bun prieten cu rolul principal. Pe care-l juca Cezar Antal, un actor deosebit de la Piatra. Ei, si cum sa joci un tanar de 35 de ani? Ca te rade lumea…Doar nu sunt Julieta aia care are 48 si se da de 18 ani. La un moment dat s-ar putea intampla sa devina dezagreabil. Gretos chiar...La care Afrim mi-a zis “Nu-i nici o problema, nici o problema….Cojocare (ca el asa imi spune, la vocativ) nu te complica cu alte probleme”.

Mai, si din prima zi de repetitii, pana inainte de ultima generala dupa care venea avanpremiera…n-am gasit nimic. Oricat am incercat, oricat am cautat…totul era…calp. Totul era fara valoare. Totul era din camera de alaturi. Nu era din camera spectacolului. Nu se lega nimic. Momentul de maxima rusine pe scena l-am trait atunci, la Piatra Neamt. Veneam la teatru, manat de forta teatrului, dar picioarele mele mergeau invers. Era ceva teribil. Numai ca vezi ca si rezistenta asta…devenisem nesimtit in raport cu rezultatul repetitiilor mele, dar aveam in mine si o rezistenta rabdatoare, ca in teatru e foarte important sa ai rabdare. Este o meserie pe care o faci intre 22 si 92 de ani, ca Mesterul Beligan. Deci…cat timp trebuie sa ai rabdare…sa nu le faci pe toate deodata…s-astepti fiecare moment…sa nu-ti pierzi drumul tau…

Locuiam la hotelul Ceahlaul, ascultasem in nestire Aqua du beber, cantecul pe care personajul il canta in scena si de care v-am povestit mai devreme…Aici, totul mergea ok. Era singurul moment, ala in care cantam fara ureche, singurul moment care mergea. Ei, si in ultima zi, in ultima dupa-amiaza, dinainte de aceasta ultima generala, in ultima seara de fapt, ca am avut inainte si o repetitie de la 6 la 9 , asa ceva…in ultima seara, mai, mi-a sarit capacelul. In ultima seara am avut revelatia si de unde mi-a venit? Incercand sa cant Aqua du beber am inceput sa ma joc…pentru ca era derizoriu momentul si ei cantau in gol, dragutii de ei (Coca Bloos si cu mine si la pian era Cezar Antal), mimau un moment maret intr-un mod derizoriu.Asta era esenta acestui spectacol. Asta arata. Ca lumea nu poate trai ce-si propune. Ca toate cuvintele pe care le rosteste: floare, minunat, frumos, le spune, dar nu le poate trai. Si jucandu-ma cu acest cantecel, la un moment dat, iese din mine un soi de robotel care canta. Asa, usor sacadat, din varful gurii, de parca cuvintele nu ajung in suflet, ele sunt doar emise, fara incarcatura emotionala, fara nimic. Mai, si in momentul ala, asa, repetand cu mine, acasa, pac…Pata asta, personajul, trebuie scos din mine de la microfonul vietii lui. El este un mic robotel. Deci trebuie sa caut robotelul dinauntru. Un mic robotel care spune  "Fac bine”, dar nu face bine. Daca chestia asta e realizata, daca in fata am un robotel care refuza dragostea, face amor cu chiuveta, cu aspiratorul (asta era personajul), retras in camera lui de unde nu mai iese, deci refuza lumea, vrea sa intre inapoi, intrauterin, sa nu fie in viata, sa se termine…asta e! El s-a tot degradat prin retragere pana cand a devenit o mecanica. Nu mai e viata. E o mecanica fina. Atat. Aaaa, poate ca era bine ca e batran pentru ca el a imbatranit. In camaruta aia a lui, retras din viata, a imbatranit peste noapte. Si uite rezultatul. E gol, sec. Nu e facut decat din cateva tije care vorbesc. Atat. Bai, si in momentul ala m-am dus la Generala si am intrat direct cu ceea ce am gasit la hotel. S-a bagat undeva in simtire ca nu era alcatuire, era o neputinta, nu stiu, e mai complicat de explicat…si in momentul ala toata lumea m-a iertat, si Afrim, ca am fost penibil pana atunci… si sunt nominalizat la UNITER pentru rol…Asta e tot !

I.S. : Imi plac lucrurile ciclice. Am inceput prin a va defini in calitati si defecte. Ca sa incheiem va propun un joc. Nu e nou, dar cumva chiar dumneavoastra mi l-ati reamintit. Asa ca… ce ati fi daca ati fi :

- o culoare

C.C: Daca as fi culoare as fi verde pal, crud, de camp.

I.S. : o luna calendaristica

C.C.: septembrie

I.S. : o floare

C.C . :  as fi o crizantema, dar una bogata…o dalie.

I.S. : mirodenie

C.C.: pot sa fiu doua ? Piper cu scortisoara.

I.S. : un vin

C.C. : aaa, stiu…Cadarca de Minis, un vin rosu, facut in zona Aradului

I.S.: un fruct

C.C.: e simplu aici…mar;

I.S.: o stare

C.C :  stare de drag;

I.S.: un fenomen al naturii

C.C.: ploaia de vara linistita, cu fulgere si traznete care nu te mai infricoseaza , dar au ceva estetic impecabil;

I.S.: un verb

C.C.: a iubi

I.S.: si …o carte

C.C. : Un veac de singuratate de Gabriel Garcia Marquez.